Jurnal de Voluntar

Cred ca am fost nascuta sa fiu voluntar, am simtit asta mereu, cred ca e suficient sa-ti doresti sa fi de folos si sa ajuti. Poti sa ajuti in multe feluri, fie duci o plasa cu alimente, fie faci teme cu fetita din vecini sau ai grija de animale sau pur si simplu mergi la un centru unde comunici cu cei aflati in dificultate si le impartasesti din experienta ta.

Astazi am incercat sa inteleg ce inseamna sa fii voluntar la ASCOTID-Mures. Am simtit mereu ca pot ajuta, doar ca mi-era teama sa recunosc. Stiam ca pot fi utila si cu toate astea am amanat. Astazi am inteles ca experienta mea si vointa care ma caracterizeza  pot sa ajute pe cei care vin aici pentru a cere ajutor.

Incerc sa inteleg ce se intampla. Deocamdata asist.

 

Am venit la sediul asociatiei unde am inceput sa aranjez actele in dosare, ceea ce ma plictisea ingrozitor, apoi am rasfoit dosare care sincera sa fiu nu-mi spuneau nimic. Eu nu ma regasesc in astfel de activitati, insa am continuat sa fac ordine in dulapul cu multe acte: legi, norme, proiecte, etc. Când am citit regulamentul de functionare al centrului de zi pentru copii si tineri diagnosticati cu diabet zaharat,aveam impresia ca sunt prea multe reguli, insa aveam sa constat ca toate au un sens, ca nimic nu este intamplator. Exista drepturi, exista si indatoriri, exista responsabilitati si exista sarcini de serviciu. Mai tarziu, am cunoscut alti voluntari, exact ca mine. Majoritatea copiilor din asociatie erau plecati in tabara si urmau a se intoarce maine asa ca eu, impreuna cu restul grupului, am decis sa facem o curatenie generala in sediu. Fapt ce mai tarziu urma sa fie laudat si apreciat, deoarece, din cate ne-au povestit angajatii asociatiei, nu este niciodta timp pentru astfel de activitati, mai ales in detaliu. Am fost foarte bucurosi ca am putut ajuta si mai ales, ca am facut ceva ce a contat mult pentru asociatie.

 

Simt ca astazi se va intampla ceva deosebit si uite ca nu gresesc. Am intalnit o mama disperata cu un copilas timid, palid si emotionat, care au venit sa fie consiliati de medicul centrului socio medical in care voi fi voluntar in urmatoarele zile. Am asculta, am adaugat si eu cateva sfaturi si astfel s-a mai desmortit atmosfera. le-am spus ca eu am diabet de 9 ani si atunci pustiul m-a privit ca pe un erou.Da, am trecut si eu prin acest moment, nu a  fost usor, recunosc. Am primit vestea sec: ai diabet si nu se vindeca niciodata, nu ai voie sa mananci dulciuri. Nu-mi fac o deosebita placere sa-mi aduc aminte, insa ma regasesc in privirea acestui baietel, care nu intelege nimic din ce i se intampla.

A inceput consilierea propriu zisa, un dialog obositor care se rezuma la cifre, unitati de insulina, numar de carbohidrati. Sunt convinsa ca le este foarte greu sa retina ceva, sunt multe informatii, asa incat le-am propus ca maine sa mai povestim si sa repetam toate informatiile primite. Nu poti sa elimini tristetea si dezamagirea din ochii parintilor dar nici a copilului. Dar poti, macar, sa adaugi farame de speranta…Chiar ajuta!

 

Recunosc, mi-e tare mila de baietelul care nu intelege inca ce viata il asteapta, insa mi-am propus sa-i fiu ghid in abecedarul pe care trebuie sa-l invete despre noua lui viata, cu noile restrictii si noile reguli.

A venit la intalnire, insa a fost mai volubil si m-am simtit foarte bine când a acceptat sa fim prieteni. Am citit un ghid al pacientului cu diabet, am invatat sa calculam glucidele si sa întocmim un meniu. Mai apoi a veni ora intepatului in deget, pentru a afla glicemia. Frustrant moment când afli, fie ca este prea mare fie a scazut pre mult. Dar exista medic, exista asistent medical care ne explica ce avem de facut. Mama grijulie trece valorile in caiet, o rog sa-mi dea voie sa o ajut.Este trista si abatuta.Ii explic ca se poate trai cu boala asta, ii spun ca si eu am trecut prin emotii si spaima dar nu am avut de ales, am inteles ca viata merge inainte, ca nu poti opri viata din cauza unor intepaturi. A zambit si mi-a multumit. Azi am simtit ca am fost utila!

 

Asistentul social a venit sa le spuna celor care au debutat in aceste zile, ce drepturi au .Este foarte important sa stii ca poti merge la scoala alaturi de ceilalti, ca nu te pot stigmatiza. Am inteles ca gradul de handicap nu ma schimba ci imi da dreptul sa fiu aparat de lege. Am aflat ca trebuie sa obtii informatii pentru a intocmi o ancheta sociala, ca trebuie sa stim cine se ocupa de sanatatea copilului si tratamentul cu insulina.

Se stabilesc prioritatile  si nevoile copilului, de ordin : psihologic, medical, educational si juridic. Reintegrarea scolara este importanta, profesorii vor primi informatii de la mama, despre nevoile baiatului, noul meu prieten.

Lucrurile incep sa prinda contur. Vine si doamna psiholog care cu un zambet prietenos incearca sa comunice si sa afle frustrarile, framantarile mamei si al baiatului. Ii las singuri sa-si spuna durerea, ma retrag si imi doresc sa se vindece, asa cum mi-o doresc si eu de 10 ani aproape, desi stiu ca deocamdata nu e posibil. Dar inteleg, inteleg si simt multe!

 

Începusem sa ma obisnuiesc cu programul, chiar speram sa pot schimba ceva pentru a-i ajuta pe acesti copii.

Stiu ca am incercat sa-i conving pe copiii si adolescenti ca trebuie sa lupte cu boala, sa o domine, altfel vor fi rapusi de ea.

Astazi am vazut cum o mama spunea ca nu ae ce sa-i dea de manacare fiului ei bolnav. Am avut un sentiment de rusine.Cum sa-i convingi ca viata lui se cantareste in grame de glucide si unitati de insulina? Ce intelege ea? Cred ca voluntarii ar putea schimba lumea, astfel de oameni trebuie ajutati. Dar oamenii din ziua de astazi sunt prea ignoranti. Nu pot sa sufar aceasta realitate. Apropo, imi vine greu a crede si abia ma abtin sa-mi stapanesc rabufnirea, cum se face ca pasim pe Luna si totusi nu am gasit leac pentru aceasta boala?

Plec acasa pusa pe ganduri si cu un gust amar.Plec cu promisiunea ca maine ii voi aduce cateva fructe si alimente fiului bolnavior, dar si mamei si fratilor. Mi se pare injust sa mananci fructe doar pentru ca esti bolnav. Orice om are dreptul sa manance fructe!

 

 

Astazi am fost la un tanar acasa, a parasit scoala, am povestit cu el, am insotit asistentul social care mi-a dat multe sfaturi pentru meseria mea. Initial, nu doream sa assist direct la discutie, dar m-a injurajat, spunandu-mi sa-mi amintesc cum m-am simtit eu cand eram in locul lui si cata nevoie am avut de cineva sa ma inteleaga. Avea dreptate! Mi-a amintit despre empatie , despre lucrul in echipa, despre respectarea drepturilor persoanelor cu handicap. El, tanarul, mi-a povestit ca nu a facut fata problemelor, boala a fost mai puternica, el slab in fata tentatiilor. Am promis ca voi reveni si vom comunica. Am facut schimb de adrese ca sa putem coresponda prin scrisori, Nu are un calculator si mi-a spus ca nici nu isi doreste unul. Mi-a explicat ca el crede ca oamenii nu mai discuta sufficient intre ei si folosesc ”prostia aia de calculator”. M-a impresionat, de-am gandi toti ca el…

Stiu, simt ca am avut o puternica influenta asupra lui. De ce?! Pai pentru ca eram asemenea lui si eu pot sa inteleg, sa simt, sa-mi amintesc…

 

Incep sa inteleg ca multi parinti se bazeza pe banii primiti din alocatia dubla a copilului, adica legea ii ofera acest drept. Dar dreptul de a primi ceea ce are nevoie in tratamentul bolii???

Ascult convorbirile telefonice.Parintii cer teste pentru monitorizarea glicemiei, parintii cer glucometre, carti despre tratamentul copiilor. Vad ca aici lumea vine sa ceara si sa primeasca ajutor. Intreb si eu de unde aveti bani pentru a va sustine si a ajuta atatia copii? Raspunsul m-a uimit: din 2% din impozitul pe salariu, mici proiecte si mici doantii. Presedinta asociatiei imi spune ca lumea nu vrea sa auda despre copii bolnavi. Este umilitor!

Cata daruire! Ma gândesc daca ar stii lumea ce se petrece aici, ar fi mai atenta cu stilul de viata?

 

A fi voluntar la ASCOTID, este o mare responsabilitate, te joci de-a viata. Inteleg ca educatia medicala, consilierea psihologica si asistenta sociala acordata sunt nevoile acestor copii, pe langa cele materiale. Constat ca lumea nu-si cunoaste drepturile, aici gasesc ceea ce in alta parte nu primesc. Ei au nevoie de empatie, aici vorbesc acelasi limbaj, ei formeaza o mare familie.

Am  fost astazi la o consiliere de grup, am asistat si am ajutat, am pregatit materialele, am facut exercitii cu copiii. Am completat chestionare. A fost o zi plina. Incep sa regret ca se termina aceasta experienta.

Am incercat astazi sa organizam o mica petrecere de bun-ramas. Biscuiti fara zahar, bombonele, ciocolatam prajituri de casa, totul fara zahar. Am adus cu mine storcatorul de fructe si am facut impreuna cu copilasii prezenti sucuri pentru toata lumea si am vorbit despre sanatatea noastra. Am fost emotionata. Nu stiam ca mainile mele pot face asta.

 

Sa aduca bucurie…

 

Astazi mi-am propus sa fac cat mai multe, asa ca m-am grabit la sediu, am primit de redactat un material, am tradus in limba engleza.

A venit o micuta de 3 ani, care foarte docila a acceptat intepaturile facute si a suportat montarea unui aparat foarte sofisticat si foarte scump, care ii perimite masuraraea glicemieie fara multe intepaturi. Doamna doctor este convinsa ca aceasta fetita va avea parte de tratamente moderne, dar e nevoie de bani. Cum se vor descuraca acesti copii in viitor? Stiu ca au framanatari dar ce mai stiu ca aici vor gasi mereui ajutor. Incep sa regret ca se termina, am mai spus asta, nu?! E frumos sa fii voluntar! Poti ajuta neconditionat.

Am decis sa nu imi iau ramas bun, deocamdata  am timp liber suficient cat sa continui activitatea de voluntariat. Deocamdata ne spunem ”Pe curand!”.

 

 

Am avut emotii la inceput. In timpul meu liber, eu fac voluntariat la adapostul de caini. Mi-e mai dificil sa ma exprim alaturi de multi oameni si nu credeam ca voi reusi. Am inceput timid, cu dosare, am facut cunostinta cu personalul, cu dna. Presedinte Rodica Molnar, cu dna. Dr. Irina Munteanu, dna. Psih. Melania Cozma, dna Ilona Simon si nu in ultimul rand, asistentul social Dorin Suciu. Oameni frumosi, oameni dedicati, oameni minunati! Am invatat de la ei foarte multe, am invatat ca sunt o persoana empatica si ca nu ar trebui sa ma ascund dupa boala mea. Am invatat ca pot sa ofer o vorba buna si o mangaiere acolo unde este nevoie. Ca in final, despre asta e vorba, doar ca oamenii, in general, uita si se concentreaza doar pe bani. M-am simtit extraordinar  si recunosc, am stat mult mai mult in sediu decat orele mentionate in contract. Mi-a placut. Si cand faci ceea ce iti place, timpul trece ametitor de repede!

O data cu aceasta activitate de voluntariat, mi-am adus aminte de mine, la varsta de 10 ani. Pe atunci nu exista in Targu Mures nici un fel de centru specializat pe diabet, mai ales pentru copii si tineri. Acum parca e mai frumos, mai colorat, viitorul suna mai bine pentru acesti copii, pentru acesti tineri, pentru mine. Mi se pare cel mai groaznic lucru sa ai nevoie de ajutor si sa nu stii incotro sa iti indrepti privirea, nici sa nu mai vorbim de pasi. Ma bucur ca am ajutat cu ce am putut! Promit sa revin!

E dificil sa scriu in cateva randuri lucrurile cele mai importante pentru mine, dar totusi, voi incerca. Unul dintre cele mai importante aspect a fost acela de a invata, incerca si reusi sa ma pun in pielea copilasilor. Altul, ar fi ca am invatat sa ilocuiesc frustrarea, mahnirea, supararea cu sentimente optimiste, ceea ce ii face ce bolnavi sa spere ca intr-o zi, vor beneficia si ei de un leac-minune si nu va mai trebui sa se intepe.

Au fost doua saptamani pline, dar frumoase. Ar trebui sa ne amintim mai des sa fim oameni.